Bob Fregolle. Voua, numele asta nu va spune mare lucru. Pentru mine, o buna parte a vietii mele, a fost frate cu Dumnezeu. Canadian, cu o freza blonda impecabila, cu dantura perfecta si fara tendinte de ingrasare. Bun vorbitor, rabdator, si, mai presus de toate, seful de vanzari pe Europa Centrala si de Est.
Eu, roman amarat, vorbitor de engleza cu ‘este multe’, furata de prin filme, gras, transpirat, agitat, vorbitor, si tanar. Foarte tanar. Reprezentant de vanzari pe Bucuresti pentru Procter & Gamble.
Bob Fregolle a lucrat cu mine, pe teren, de doua ori. Insa prima data a fost memorabila. Era cald, foarte cald, in vara lui ’94. A mers in Dacia mea (care nu prea pornea), a mancat sana cu paine si cascaval pe capota din spate a masinii, si a vazut cum vand. M-a invatat si un joc – jocul SKU-urilor – in care numaram SKU-urile Procter din fiecare magazin, si comparam numerele. Frumos, de fiecare data numerele s-au pupat. Am fost la magazine care acum nu mai exista: Nefertiti, in Piata Unirii, Coleus 2, pe Bd Dacia, Rainbow, in Piata Amzei, Maco, la parterul magazinului Cocor, Unic, pe Magheru… La vremea aceea erau cele mai mari magazine de bunuri de larg consum din Bucuresti.
Ne-am despartit prieteni: am fost fericit ca am dat bine la ‘inspectie’.
Doua zile mai tarziu, am primit o scrisoare. De la Bob. In care spunea (nu sunt chiar sigur ca nu era o scrisoare standard) ca sunt ‘cel mai talentat vanzator din Europa de Est, care l-a vazut vreodata’. La vremea respectiva, biroul meu era cel cumparat de tata in clasa a doua, situat in dormitor, cu o patura rosie deasupra. In fata, pe perete, era o coala mare, alba, prinsa in pioneze, cu tot felul de ‘to do’-uri. Si, incepand din ziua aceea, normal, cu scrisoarea lui Bob. La care ma uitam, in fiecare dimineata, si care imi genera, in fiecare dimineata, acelasi avant: sa demonstrez, mie si tuturor, ca sunt, intr-adevar, cel mai bun vanzator din Europa de Est.
Cred ca am mai dat odata de ea, acum cativa ani, cand faceam curat pe balcon. Dar n-a mai generat nici o emotie. Intre timp, Bob fusese asimilat ‘animalelor de multinationala’, baietii de aur (‘the golden boys’) care fac cariera si pentru ca au valoare, dar si pentru ca stiu sa tina limba bine infipta in anumite parti ale sefilor.
Culmea e ca am invatat de zeci de ori mai mult de la Henry Karamanoukian, sau de la Kuldip Dosanjh (in aceasta ordine). Dar emotiile au ramas de la Bob, si de la scrisoarea lui (probabil standard, parca vad ca o folosea si in Polonia, si in Cehia, cam cu aceleasi vorbe).
De 8 ani fac, practic, consultanta si training-uri. Si, probabil, mai multa vanzare, si mai grea, decat a fost vreodata in Procter. Castig… de zeci de ori mai mult (de curiozitate, primul meu salariu era nitel mai micut de 100 de dolari – apropo de generozitatea americanilor- 
) Sincer, cred ca fac treaba buna. Dar nici un client, atata timp cat ma plateste, nu ma bate pe umar sa-mi zica: ‘Bravo, Curca. Esti cel mai tare consultant de vanzari din Europa de Est.’ (si, daca mi-ar zice, probabil ca in secunda 2 mi-as pune problema ca le-am cerut prea putini bani ) Si, recunosc, uneori, mi-e dor de senzatia asta.
Cand a fost ultima data cand ati facut o lauda, sincera, unui vanzator cu care ati mers in teren? Dar (si aici e catch-ul) cand ati scris, ultima data, o lauda unui vanzator, dupa o vizita in teren? … care sa se intinda pe o pagina intreaga?
Atunci cand ii spui unui vanzator: ‘Esti bun, mai!’ raspunsul lui, firesc e: ‘O sa fiu si mai bun!’. Daca ii spui ‘Mai ai de invatat, baiatule…’ , ce-i drept, numai in gandul lui, o sa spuna ‘Oricum stiu mai multe decat tine dobitoc infumurat, cu creier de [...]‘ (Pentru cine nu s-a prins [...] e acelasi. Si sus, si jos. Ca la Scufita Albastra. )
Multumesc, Bob.
