Tariceanu nu era programat sa ajunga prim-ministru. Basescu era. S-a intamplat ceva, pe drum, s-a defectat Stolojan, sau si-au dat seama ca Stolojan nu are nici o sansa sa-l bata pe Nastase, si s-a produs rocada, cu public, si plansete fara lacrimi. Intre august si decembrie, Tariceanu s-a trezit, la propriu, cu o palarie mare, pe care nu-l invatase sau pregatise nimeni cum s-o poarte.
Si aici a devenit Tariceanu mare: si-a asumat responsabilitatea palariei.
Sa ne intelegem: Tariceanu nu era vreo scula. (Poate acum mai e, dar atunci sigur nu era.) Cand vorbea Nastase, se facea liniste in front. Cand vorbea Tariceanu, tutarii din spate se strambau, si faceau bancuri. Iar baiatul asta a stat, impotriva mojiciilor lui Basescu, a plecarii PD-ului din guvern, cu un Parlament ne-simpatic, dominat de PSD-isti. A dus patru ani de guvernare, cum si cat l-a taiat capul. N-a cedat. Daca vorbim de rezilienta, Tariceanu probabil ca ar trebuie sa ia punctaj maxim.
Acest articol e scris in contextul stirii ca un al doilea ministru de interne din guvernul Boc, la mai putin de o luna, si-a dat demisia. A dezertat. Tariceanu n-a facut-o. Si, Slava Domnului, i s-au creat conditii s-o faca.
Unul dintre principalele talente ale unui sobolan, sau ale unui om politic, e sa stie sa dezerteze. Asa, supravietuiesc. Tariceanu s-a comportat curajos, nu ca un om politic. In plus, stand la guvernare, a pus un intreg partid, si, la vremea respectiva, singura dreapta autentica, in bataia pustii. A riscat, si, pana la un moment dat, a castigat. In pofida tuturor previziunilor, eroziunea guvernarii a fost negativa: adica, la alegeri, au castigat mai mult electorat decat oricand, in istoria de dupa.
Am copiat slide-ul urmator dupa Kotler:
Dupa cum se vede, sunt sase elemente necesare unei schimbari: viziunea, generata de leadership, resursele, inclusiv cele de cunostinte, un plan, si o recompensa. In ziua de astazi, resurse, inclusiv pentru recompensare, exista. Pentru cunostinte, exista Google, sau consultanti. Planul, iarasi, ti-l fac consultantii.
Principala nevoie in ziua de astazi e nevoia de leadership.
Toate proiectele neispravite din cariera mea de trainer, sau de consultant, s-au datorat unei singure cauze: lipsa de leadeship. Consultantul poate veni cu de toate, dar nu poate inlocui vointa politica de a face ceva. Pur si simplu, nu are pozitia necesara. Din secunda in care preia fraiele de vointa ale unui proiect, nu mai e consulant. Devine actor principal.
Leadership-ul se gaseste greu. Iar adevaratul leadership se vede in vremuri de criza. Adevaratii acestei lumi, atunci cand e criza, nu se plang, nu se ascund, nu asteapta vreo solutie, din alta parte, sau ca lucrurile sa se rezolve, de la sine. Adevaratii se uita la situatie, si gasesc oportunitatile. In vremuri de criza, se fac adevaratii bani. Oricine poate sa inoate in piscina. E nevoie de ceva in plus, sa inoti in mare.
Luati o hartie, si un creion, si uitati-va nu la ce nu merge, ci la ce ar putea sa mearga. Inventariati nevoile clientilor vostri: astazi, sunt destule. Ajutati-i, sau creati solutii care sa-i ajute. Dovediti ca sunteti adevarati vanzatori. Ca va meritati numele.
Daca n-ar fi timpuri de criza, noi, vanzatorii, nu am mai exista. Bunurile si serviciile s-ar transfera, simplu, pe baza de cerere si oferta, prin mijlocirea unui super departament de logistica, altoit cu customer service. Oficial, ar fi vanzare, real, ar fi reaprovizionare, pe baza de cerere.
Noi intervenim, atunci cand altii n-o mai pot face. Acum e vremea noastra. Vremea vanzarii.
(Aseara, la sala, erau doi baieti, care discutau, la puta goala, despre oportunitatea de a mai sta in firma. ‘Mai stai mai, pe praful asta? …Nu vezi ca nu se vinde nimic? Ca astia nu dau cu banu’?…’ ‘Mai stau vreo 2-3 luni, si, daca nu se indreapta, plec. Pacat, ca acum ma stiam cu country managerul de vanzari.’ Du-te, de pe acum. Cine n-o sa reziste, si o sa plece din vanzari, in aceste vremuri: n-o sa-i plang de mila. Eu nu sunt Basescu. Pur si simplu, nu oricine poate face meseria asta. Ba chiar, foarte putini pot s-o faca.)
