Din pacate, desi ne lovim in fiecare zi de aceasta stare de spirit, nu exista un cuvant in romaneste care se exprime exact ceea ce inseamna in engleza. Amanare, taraganare, da: dar… Definitia completa am gasit-o pe dexonline.ro: PROCRASTINÁ, procrastinez, A amana in mod nejustificat începerea unei actiuni, în special din cauza neglijentei habituale sau a lenei [ < engl. procrastinate cca. 1548 < lat. procrastinatum: pro- („pentru”) si crastinus („ce tine de ziua de maine"). Mama, ce familar suna!
[Cum ajungi un student de nota 5]
Sunt sigur ca, atunci cand erati student, v-ati lovit de aceasta stare. Aveati de facut un proiect: care, normal, trebuia sa fie livrat la sfarsitul semestrului. Mai era timp suficient, si, atunci, va luati cu alte lucruri, mult mai placute vietii. Timpul trece, ai 20 de ani, dormi al naibii de bine, mananci de rupi, fiecare si aduce ceva nou si interesant… pana cand apare vria. Mai ai 2 saptamani pana la livrarea proiectului (de obicei sunt chiar acele doua saptamani de dinainte de sesiune, cand mai trebuie sa mai si inveti pentru examene) si tu nu ai scris nimic. Reactia inversa: daca pana acum nu ti-ai pus nici un termen limita, si nu ti-ai facut nici un plan de bataie, acum iti propui sa scrii, zilnic, 20 de pagini. Si, ops! normal, nici asta nu prea iti iese. Oricum, nu din prima. Pe masura ce se apropie data de livrare a proiectului, intri intr-o criza si mai profunda: alternezi stari de panica cu stari de delasare si de depresie, scrii ce poti, incepi sa cauti ‘inspiratii’ pe la colegii ceva mai avansati, si, in cazurile cele mai rele, deja iti planifici ca proiectul asta, cu examenul corespunzator, le lasi pentru sesiunea viitoare. Noaptea de dinaintea predarii te prinde pe la un coleg, sau prin camine, cautand furios surse de inspiratie. Il predai, dar nu esti multumit de ceea ce ai facut, si nu esti multumit de tine. Puteai sa faci un proiect frumos, pornisesi cu vise mari, vorbisesi de doua ori cu profesorul indrumator, si ai ajuns sa predai o insailare de copy-paste-uri de pe la altii, si de pe ce-ai gasit pe Internet. Si iti promiti, tie, ca proiectul urmator o sa-l faci ca lumea. Pentru ca sa ajungi in aceeasi situatie.
Ce se intampla? Ce e neinregula cu tine? Esti chiar asa, un loser, incapabil sa faci ceva, ca lumea si la timp?
[3 ani, pentru 31 de pagini, scrise la font de 12]
Prima data l-am descoperit pe Tom Hopkins prin niste casete audio, trimise de unchiul meu din America. Nu stiam eu prea multa engleza, dar, spre deosebire de celalalt speaker, Tom Norton, care vorbea linistit si monoton in microfon, ca si diaconul in biserica, Hopkins punea suflet, traia, juca. Ca urmare, era mult mai usor de urmarit, si de retinut. Tin minte ca aveam niste duminici superbe: dupa-amiaza imi calcam camasile, si ascultam la cele doua difuzoare ale pick-ului Tesla, folosit pe post de statie, cuvantarile inregistrate al domnului Hopkins. Atunci am descoperit si un cuvant, si un concept nou: closing, inchiderea. Mi-am si transcris cea mai mare parte a cuvantarilor (de fapt, am inceput sa le transcriu, insa munca a finalizat-o prietena mea din perioada respectiva, exploatator sinistru ce sunt). Trebuie sa recunosc: desi cele spuse de Tom Hopkins in acele casete se potriveau cu realitatile Romaniei anilor ’90 ca nuca-n perete, faptul ca am mai folosit niste inchideri, asupra unor oameni nevinovati (acum, nu cred ca as mai avea curaj sa mai inchid in felul asta) mi-a adus niste bani. Nu si niste simpatie, dar eram cu mult prea tanar pentru ca sa realizez, sau pentru ca sa-mi pese de asta.
Cativa ani mai tarziu, eram in Procter & Gamble; si, spre surprinderea mea, conceptul de inchidere le era necunoscut acestora. Ne-au invatat, la cursurile initiale, tot felul de chestii, cateva utile, si multe care n-am ajuns nici pana in ziua de azi sa le folosesc, vreodata. (De exemplu, tipurile de cumparatori: observatori, activi, samd. Who gives a f**k pe chestiile astea? La ce e bun sa imparti clientii in tipologii, daca nu ai si cate o strategie, diferentiata, pentru fiecare tipologie in parte? Ma rog…) In optimismul, bunatatea si laudarosenia mea, specifica si varstei, dealtfel, m-am oferit sa scriu un capitol despre inchideri. Da, sigur ca da. Mi-au trebuit 3 ani sa-l scriu. Si cand l-am scris, am facut-o, normal, intr-o noapte, peste noapte, pentru ca a doua zi avea o prezentare de facut vanzatorilor colegului meu din Craiova, Florin Popa. Pro-cras-ti-na-re. (Greu de pronuntat.) Daca ma intrebai, habar n-aveam ce inseamna cuvantul, dar il traiam in fiecare zi, din plin.
[Procastinarea in procesul de invatare, la studenti]
Nu stiu daca m-am remediat intre timp, dar, ca profesor, am parte de procrastinare in fiecare zi. De exemplu, temele pregatitoare unui curs. De un an de zile, am si renuntat la ele: nu le facea mai nimeni (si, de obicei, cine le facea, era atat de catastrofa la vanzare, ca preferam sa nu vina la curs). In schimb, am invatat ca, atunci cand am o grupa pe care o pregatesc pentru mai mult timp, si pregatirea se termina cu un proiect, sa impart proiectul in bucati, fiecare cu termen de predare intermediar, si, (numai asa functioneaza) cine nu preda la timp, plateste amenda. (Si am mai invatat ca, de exemplu, mai toate problemele familiale, de sanatate, precum si decese nunti botezuri in familie, pica fix in perioada cand proiectul trebuie sa fie predat.)
Ei, si asta nu e tot. Stati, sa mai vedeti.
Procastinarea are doua urmari, urate si nefericite: pompierismul si pierderea controlului (nu mai esti stapan pe situatie).
[Pompierismul]
La cursurile de managementul timpului, ii invat pe studentii mei, pe o matrice Boston, cele patru tipuri de caractere, din punctul de vedere al modului de lucru, care arata cam asa:
Apoi ii intreb: in care dintre cadrane lucrati acum, si care credeti ca e cadranul in care ar trebui sa lucrati, pentru ca sa fiti eficienti? Majoritatea recunosc ca lucreaza in cadranul I, in care totul e urgent, si important, insa putini isi dau seama ca cel mai bun cadran e cel al inginerilor, unde se fac lucrurile importante, pana cand acestea nu devin urgente, cadranul II. Si, din pacate, si mai putini pot pune in aplicare aceste invataminte, odata ce se reintorc in nebunia activitatii de zi cu zi, din firma.
Prima urmare a imposibilitatii sa-ti administrezi timpul: pompierismul. Pompierii fac o activitate importanta: sting focul, si urgenta: daca nu-l stingi acum, s-ar putea ca nu mai ai ce stinge ulterior. Insa, atunci cand lucrezi in cadranul pompierilor, tinzi sa faci doua lucruri rele: sa nu le faci chiar ca lumea (nimeni nu cred ca a pretins vreodata vreunui pompier sa stiga focul ‘cu eleganta’, sau ‘astfel incat sa nu ‘ude cuvertura de pe perete, ca se pateaza’) si, cel mai rau, imbatranesti si mori inainte de vreme. Un pompier e usor de recunoscut: la 40 de ani are parul alb (daca il mai are), riduri, o burta mare, urmare a unui ficat umflat de alcool, riduri de expresie, si cate un telefon mobil in fiecare mana. A, si, normal, probleme de familie. Auditiv, se exprima cu gesturi largi, si tonul vocii ridicat, cu, sau mai ales, fara motiv. Your choice.
[Procrastinarea te face 'sa nu mai fii stapan pe situatie']
Pierderea controlului e o forma mai subtila de automutilare.
Procrastinarea, in viata de zi cu zi, se manifesta prin lipsa de program, de obiective, de treburi de facut. Sau, in cazurile mai grave, existenta unor treburi de facut, insa ne-executarea acestora. Orice om normal poate face 7-8 treburi pe zi. Treburi care conteaza, nu ma refer aici sa pui ‘realizarea artistica a unui sandwich’ pe to do list. Procrastinarea apare: fie cand nu faci treburile pe care ti le-ai propus sa le faci, in ziua respectiva, fie cand te apuci sa faci alte lucruri, de obicei mai placute, cum ar fi sa mergi la Mall sa vezi daca s-a redus pretul la camasi, la Marks & Spencer. Mai exista o forma de procrastinare, toxica, atunci cand iti propui sa faci, intr-o zi, 7-8 lucruri, dar pe care altii le fac intr-un an. Cum ar fi: sa scrii o carte (1 lucru), sa refaci oferta de preturi (alt lucru), sa refaci procedurile de lucru pentru departamentul de vanzari (alt lucru). Normal, nu reusesti sa faci nici macar unul dintre lucrurile care ti le-ai propus. Si, intervine depresia, delasarea, si: vizitele pentru camasi la M&S.
Cum orice vizita la mall este insotita si de ceva manipulare (aplicata tie), si cum esti oricum in depresie, si ai nevoie de un lift-up, o dai in cumparaturi. Adauga la reteta asta secretul gustului de la Knorr, cardul de credit, si esti pe tobogan.
[Cardul de credit, fara limita]
Una din cele mai proaste perioade din viata mea a fost atunci cand am lucrat la Londra, cel putin primele luni. Nu vorbesc ca trebuia sa gandesc continuu, pentru ca sa nu-mi iau toate tepele (si erau destule, pentru guvizi ca mine) – asta a fost partea buna, ci ca eram singur, fara prieteni, fara prietena, intr-o lume pe care nu o intelegeam, pe o pozitie din care nu intelegeam nimic, si unde nu faceam nimic util (cel putin, asa simteam eu). Si, ca sa puna capac la toate, banca NatWest mi-a dat card de credit, fara limita.
Nu, nu cred ca intelegeti conceptul. Sa dai un card de credit fara limita unui barbat de 28 de ani, nu foarte trecut prin viata, si cu experienta strict est-europeana, si sa-l trimiti sa locuiasca in Londra, fara familie, fara copii, fara obligatii, este echivalentul lui: a te inchide intr-o camera cu o bruneta Selma Hayek look-alike, dezbracati amandoi, cu o sticla de vin rosu pe masa, si cu un semineu aprins. Inevitabilul se va produce. Si s-a produs.
In doua luni, aveam deja overdraft de 2000 de lire, cele mai multe datorii venind din achizitii de haine, care, multe din ele, nu le-am purtat (nu am apucat sa le port) nici pana in ziua de azi. Iar climax-ul l-am atins atunci cand am vazut in Frankfurt noul Jaguar Type S, la pretul (braga) de 75,000 marci. Cool, si mi-l ‘permiteam’, din cardul de credit fara limita. Cred ca a fost una din putinele situatii cand procrastinarea mea nativa a fost folositoare. Am amanat achizitia, pentru a doua zi. Si marea bafta a fost ca a doua a zi a fost 1 Mai, iar Germania, tara cu socialism stravechi, tine la sarbatorile muncitoresti, mai ales cand acestea pica in sezonul sparanghelului. In plus, a venit prietenul meu Peter sa ma ia la o plimbare cu bicicleta peste campuri: si a fost superb, mult mai bine decat orice cheltuiala. Si mi-am revenit in simtiri.
[Tineretea e pentru ca sa-ti strici sanatatea, batranetea, ca sa ti-o repari]
Imi e greu sa gasesc un exemplu mai bun de procrastinare, in Romania, decat ingrijirea sanatatii.
(Si nu ca eu as fi vreun erou in domeniu. Desi sunt diabetic insulinodependent de 20 de ani (aproape), pana acum 4-5 ani nu imi controlam glicemia. In prostia mea, credeam ca dezvoltasem un ‘al 7-lea simt’ care sa-mi spuna, cand am eu chef, ce glicemie am, fara sa ma intep in deget. Ca, daca mi-e putin rau, si am ameteala, inseamna ca am 250. Ca, daca mi-e foarte sete, s-ar putea sa-mi fi crescut la peste 300. Si, puteam sa-mi fac insulina in mod corespunzator. De fapt, cu timpul, ceea ce credeam eu ca fiind 250: era 500, si peste 300 insemna: limite cu greu de imaginat de catre un om sanatos, cu glicemii de pana in12o: 800, sau chiar 1000. Si asta, intinse pe perioade destul de lungi, si cu consecinte pe care, unele dintre ele, inca nu le stiu, si sper sa nu le aflu.)
Un om sanatos trebuie sa isi mearga la un control general, la doctor, de doua ori pe an (statul roman a zis o data pe an, dar bine si asa), si la stomatolog, la fel. Cei mai multi romani ajung la doctor atunci cand au un accident, si la stomatolog, cand ii doare. (Dentista mea imi spune ca, alaturi de fetele din show-biz, sunt cam singura exceptie care vine la ea doar pentru control.) Sistemul insa, se intoarce, in momentul in care platesti 1,000 Euro/ an pentru asistenta medicala la o clinica privata. Atunci, orice stranut trebuie supervizat de un doctor, specialist. Deci, solutia e simpla: fiecare om are dreptul la, sa zic, tichete de turism, care valoareaza 1200 lei/ an. Daca nu te duci la controlul medical, pierzi 200 de lei, din aceste drepturi. Sa vedeti ce natie sanatoasa o sa avem. Sau firme specializate in obtinerea de stampile de la medicii de familie, contra unui ‘mic’ comision.
Ganditi-va ca acelasi sistem functioneaza la reviziile pentru masina: nu mergi la revizia periodica, la 10,000 si 20,000 de km, pierzi garantia. In plus, ii scade, masinii, valoarea de revanzare.
[Sfaturi pentru minimizarea efectelor procrastinarii]
1. Cele doua liste: lista de obiective anuale (refacuta trimestrial) si to do list-ul zilnic. Lista cu obiective anuale se pune pe frigider. To do-ul zilnic se face dimineata, pe mintea proaspata. Si una, si alta, se bifeaza. Foarte important: to do-ul zilnic trebuie ajustat, astfel incat sa fie fezabil. Daca sunt prea multe, sau prea greu de facut, si seara vei bifa doar doua din cele 8 lucruri care ti le-ai propus, te vei culca deprimat.
2. Imparte-ti proiectele in deadline-uri. Cel mai simplu truc: atunci cand scrii o carte, fa mai intai o lista cu capitolele de scris. Si aloca, fiecarui capitol, cate o data de livrare. Fezabila (hey, pentru ne-francofoni, care se poate face, pe bune). In fiecare zi scriu 5 pagini: in 3 luni, e gata cartea. Construirea unei case are cateva capitole: fiecare, pe rand. Anul asta fac proiectul. Anul viitor cumpar terenul. Anul urmator iau o pauza, pentru ca a venit guvernul Boc, si nimic nu mai functioneaza ca lumea.
3. Pentru fiecare deadline, bani. Nu ti-l respecti, amenda. Din banii de ciocolata. Ciocolata ta. Nu a copiilor. Cand o sa simti cum si cat de tare doare, o sa faci.
4. Omoara televizorul. Mai intai, realizeaza ce mananci, in fiecare seara de la telvizor: calorii informationale goale, ca la McDonalds. Nu inveti nimic, nu iti foloseste la nimic. Nici macar stirile nu mai sunt stiri: sunt spectacole mediatice, bine regizate, pentru ca sa atraga audienta. Vrei stiri? Google. Vrei sa te distrezi? Limita de timp. Sa zicem ca iti place o emisiune de-aia idioata, cum ar fi “Tradati in dragoste”. Intri pe net, stii cand e, la ce ora e, stii cat dureaza. Pauza, iti planifici, stai in fotoliu, s-a terminat, pa. Pa, televizor. Cel mai nasol reflex e cel al butonului rosu de pe telecomanda. Apesi pe butonul rosu, pornesti televizorul, iti opresti viata.
5. Proiect terminat, paranghelie. Sarbatoare. Petrecere. Spritz. Prieteni. Spam pe e-mail, si te lauzi la toti. Fara mila. Sa moara dusmanii mei.
6. Proiect greu, te lauzi inainte. Cu cat te lauzi mai mult, cu atat te obligi mai tare. Dupa ce ai zis tuturor, si cainelui din curtea vecinului ca o sa alergi un maraton, daca n-o faci, te-ai ars. Or sa te rada si curcile. Trebuie sa ai un motiv sa te dai jos din pat, si s-o iei la trap.
7. Tine un carnetel la tine, si noteaza-ti ideile care iti vin. Omul e facut sa aibe idei. In fiecare zi, presupunand ca esti sanatos, si nu continui betia inceputa acum cateva zile, iti vin idei noi. Cea mai mare problema e ca cele mai multe idei nu le punem in practica. Mai rau, le uitam. Definitiv. Sau asa credem. Unele idei revin, ciclic. Daca nu constientizezi si notezi o idee, corpul (sau spiritul) tau va continua sa iti trimita acea idee pana cand te prinzi. Daca insa o tii minte, o sa-ti vina alta idee. Si cei care au mai multe idei decat altii, au si mai mult succes.
8. In linii mari, fa-ti, si tineti, o disciplina zilnica. De ce zic: in linii mari. Pentru ca, daca te prinde 23:30 scriind, si tu ti-ai propus ca la 23:30 te speli pe dinti de culcare, uitandu-te la Mircea Badea, insa esti ‘in vana’ si scrii in spume, continui, pana cand termini. Daca iei pauza, sau lasi pe a doua zi, pa idei. Le-ai uitat. Nu mai ai aceeasi stare de spirit. Iar daca stai pana la 1 noaptea, si ti-ai propus ca la 6 dimineata sa dai o tura de parc, vei constata ca ai capul mare si greu, de parca ai avea sinuzita. Si numai placere nu-ti mai face tura aia de parc.
9. Fa selectie printre prieteni. Cu familia nu am nimic: familia e familie, si nu poti sa zici nu, cand aia mica te trage de maneca si iti spune: ‘Tati, tati, hai in parc, ca ninge afara.’. (Cred ca daca poti zice nu la asa o cerere, deja nu se mai numeste procrastinare, ci lene nesimtita cu valente monstruoase.) Dar la prieteni, poti. Daca e baiatul ala, fostul tau coleg din liceu, care permanent te suna ‘sa beti o bere’, chiar daca e super-simpatic, poate nu e chiar o idee sa iesi zilnic cu el. Nu de alta, dar el, si peste 20 de ani tot va bea bere, si, de cele mai multe ori, in aceeasi carciuma. Nu cred ca gasesti ideea asta appealing. Trebuie sa te insotesti cu oameni care, ca si tine, lupta impotriva procrastinarii.
10. Traieste-ti viata, nu trai un concurs. In extrema cealalta e sa te judeci in comparatie cu prietenii, sau colegii de serviciu, sau colegii de generatie. Care are o casa mai mare, o masina mai germana, mai mult par pe cap, si o amanta mai de 18 ani si-o zi. Las-o. E ca in vanzari: cu cat te incontrezi mai tare sa obtii o vanzare, cu atat nu-ti iese. Se cheama intentie inferioara, si am mai vorbit despre asta. Conteaza drumul pe care il parcurgi, nu destinatia, unde ajungi. Ai mai mult de castigat de pe urma scrierii unui proiect, decat de pe urma terminarii acestuia, si livrarii lui, integral, si la timp.
Procrastinarea e ca frica: nu e curajos cel caruia nu-i e frica, (ala se cheama ca e curat nebun) ci cel care isi stapaneste si administreaza frica. Cu alte cuvinte, ala caruia i-a dat drumul ma-sa din burta si merge ca titirezul toata viata, pana cand ii pune popa bobul de tamaie in gura, nu e un tip interesant, pentru mine. Tot ce pot sa cred e ca, de fapt, cu toate ca e activ, stand in starea lui de confort, e mai procrastinat decat altii. Pentru ca face acelasi lucru (‘activeaza’) si amana schimbarea, permanent, pentru un maine care nu mai vine. Pentru ca procrastinarea nu inseamna numai sa lenevesti: inseamna sa si amani evolutia, schimbarea, sa te cantonezi intr-o stare de bine, indefinit. Sa te cantonezi in aceleasi obiceiuri si tabieturi zilnice, neproductive.
[Incheiere: Omul, nu masina fascista, da valoare]
Daca eu admir ceva la americani (pe care, cel putin in ultiimii ani, mai mult ii injur si ii critic, decat altfel) e capacitatea acestora de a se adapta, de a-si schimba cariera de cateva ori in viata. Admir ca, dupa ce a fost profesor de istorie 20 de ani, se apuca la 47 de ani de drept, si la 65 de ani isi deschide un cabinet de consilere psihologica de cuplu. (Ceea ce japonezul nu face. Japonezul sta in aceeasi pozitie, in aceeasi meserie, in aceeasi firma, pana moare.) Asta inseamna, cred eu, anti-procrastinare. Asta a dat, cel putin in ultimii 100 de ani, putere Americii. Nu pot sa uit o poveste, cu iz de anectoda (nu stiu cat de reala e): acum 25 de ani, cei mai geniali economisti din lume s-au adunat pentru ca sa dea o predictie despre avutia si puterea natiunilor intr-un viitor, nu prea indepartat. Europa au nimerit-o la fix, Asia, perfect, America de Sud, perfect. Numai cu America au dat-o in bara: au estimat ca va avea un PNB de 3 trilioane de dolari, si 25 de ani mai tarziu, gresisera cu numai 9 trilioane. In minus.
