Noua Vanzare

Am lucrat 7 ani intr-o multinationala americana, Procter & Gamble. In 2001, cand am plecat de la ei, eram o epava, la 32 de ani: supramuncit, obez, fara nici o forma fizica, fumator, cu hiperglicemii (aveam in mod curent glicemii de 400-500, iar normal e intre 80-120), ulcer duodenal perforat, mentalitate modificata de software corporat, si cu o viata familiala distrusa – femeia cu care eram de 7 ani, din categoria ‘lovitura de pedepsa’, isi gasise un altul in timp ce eu munceam pentru ‘realizarea obiectivelor’ -. Eram atat de obosit, incat, in primele 3 saptamani dupa ce am plecat, am dormit, 24/24. Cateva luni mai tarziu, am descoperit ca, din cauza glicemiilor ridicate, in acest timp, dezvoltasem o retinopatie diabetica, si fiind la un pas de orbire (m-am apucat sa fac si scoala de masaj, pentru orice eventualitate): apoi am fost operat la ochi, de 9 ori. Din manager de multinationala, direct pe masa de operatie.

In cei 7 ani cat am lucrat la Procter & Gamble, am castigat, in medie, in jur de 16,000 dolari pe an – am fost angajat cu un salariu lunar de 100 dolari, si am terminat avand un salariu in jur de 3,200 dolari – prin comparatie, ceva mai putin decat as fi castigat daca as fi prajit hamburgeri in America -. Ca si bunuri materiale dobandite, in aceasta perioada, mi-am mobilat un apartament: locuiam, atunci, (ca si acum) in casa veche si nerenovata a bunicului meu, si nu aveam masina personala. Vizitasem 29 de tari – in interes de serviciu – dar nu avusesem o singura vacanta in strainatate.

In toata aceasta perioada nu a fost ora din zi sau din noapte care sa nu ma fi prins lucrand la birou. Ziua mea de munca era, in mod constant, de 11-12 ore – dar am avut si zile cand incepeam la 7 dimineata, si terminam la 11 noaptea. Sambata lucram cel putin jumatate de zi, si, de multe ori, mergeam si duminica dupa amiaza sa mai termin niste treburi. In timpul liber, cat ramanea, daca nu dormeam, mergeam in mall-uri, sa fac cumparaturi, cele mai multe – asta am realizat mai tarziu – inutile.

Am iesit din aceasta perioada cu putini bani pusi deoparte: in mare, cat sa-mi fi permis sa traiesc 6 luni. Daca nu as fi negociat, de pe pozitii de forta, un pachet de plecare, dupa 7 ani de munca, aveam datorii.

(Americanii sunt recunoscuti ca neavand nici o politica de protectie sociala.) In tot acest timp nu am avut asigurare medicala sau contributie la o pensie privata, iar cei pentru 7 ani de zile lucrati acolo – cu carte de munca –  as fi indrituit, in caz de Doamne fereste, la o pensie vecina cu sinuciderea. In priviinta plecarii mele, picatura care a umplut paharul – se poate documenta -, a fost cererea departamentului de resurse umane de a semna un document care spunea ca, atata timp cat lucrasem in strainatate, fusesem platit cu salariul minim pe economie – pentru ca nu-mi platisera taxele timp de doi ani, si  vroiau sa plateasca cat mai putin. Am refuzat – iar, coincidenta sau nu, 5 saptamani mai tarziu am fost ‚promovat’: de fapt anuntat ca mi se da o noua pozitie, urmand sa ma reintorc in Romania, sa raportez unei nulitati, fost coleg de-al meu, care nu muncise in viata lui, si sa am un salariu de 1,500 dolari, la mai putin de jumatate din cat aveam pana atunci. Normal, mi-am dat demisia.

Intre timp, in perioada in care am lucrat la Procter & Gamble, valoarea actiunilor P&G a crescut de la $42 la $107: asa ca orice posesor de actiuni P&G in acea perioada a facut o afacere buna. Pot spune ca, la propriu, mi-am mancat sanatatea, si mi-am pus viata personala sub semnul intrebarii, pentru ca sa ingras fundul unor americani din Midwest, care in viata lor n-au auzit de Romania.

Privind in perspectiva, si prin comparatie cu viata pe care am avut-o dupa ce am plecat din P&G, pot spune ca: in perioda in care am lucrat in multinationale am fost ocupat, dar nu fericit.

Principalul beneficiu al acestor 7 ani a fost (si este) descrierea pe care pot sa mi-o pun in CV: ca am pornit de la agent de vanzari, si am ajuns manager pe o categorie, cea de igiena orala, pe Europa. Care descriere foloseste, strict, la obtinerea unei alte slujbe similare – si, in secundar, la polisarea ego-ului meu. (Daca o sa mai vreau, vreodata, vreo slujba similara.)

Ultima dezamagire: am invatat foarte putin (iarasi, prin comparatie cu perioada urmatoare) cat am lucrat in Procter & Gamble. Mi s-a dat informatie multa, insa foarte specializata si trunchiata, astfel incat sa nu pot vedea intreaga imagine. Cu exceptia aplicarii zilnice in practica, valoarea informatiei primite era sub ceea ce e scris in manualele de vanzari publicate in anii ‚80. Mi s-a spus – si am crezut – ca e multa, si de valoare: nu era. De exemplu, in anii ’80 s-a dezvoltat vanzarea relationala: in Procter & Gamble se practica sistemul BCCU: baxuri, cat, cand si unde. Nu cine stie ce stiinta.

O sa spuneti: Curca, de ce ne spui tu noua cat de prost ai fost tu? La ce ne foloseste? Foarte probabil ca am fost prost, naiv, prea tanar, entuziast, si traind intr-o tara saraca, unde un post in multinationala insemna sa-l prinzi pe Dumnezeu de picior. Si nu v-as fi marturisit aceste lucruri, personale, si unele si intime, daca nu as fi constatat ca, din pacate,  nu sunt singurul prost. Sunt foarte multi, in ziua de azi, care traiesc acelasi stil de viata: searbada, fara valori, fara principii, fara fericire, in care scopul principal e sa castige cat mai mult – iar cu acesti bani sa acumuleze cat mai multe bunuri materiale, care sfarsesc prinzand praf in cutii mari de carton, in garaj.

Si poate ca nici asta nu ma deranja – fiecare isi croieste viata dupa cum crede de cuviinta -, daca nu constatam ca masa de consumaristi imi afecteaza, direct si personal, viata. (E ca atunci cand stai pe o scara de bloc cu pensionari, care nu au bani sa plateasca intretinerea: nu ai apa calda.)

Sa va explic de ce.

Pentru asigurarea unei vieti decente si sanatoase, omul care traieste intr-o societate de tip vestic – asa cum suntem si noi, astazi – are nevoie de mai putin de 10 dolari pe zi (aceasta suma variaza in functie de locatia in care traieste: spre exemplu Geneva si Londra sunt putintel mai scumpe decat Abrud sau Zimnicea). Orice cheltuiala peste acest nivel, numit nivel de decenta transcende in consumarism.

Odata cu epoca moderna – definita ca incepand dupa primul razboi mondial – toate eforturile de creare de cadru si de comunicare au fost facute pentru ca sa incurajeze omul simplu sa consume cat mai mult, si sa acumuleze bunuri materiale – care consum are efecte directe asupra cresterii economice: cu cat consumi mai mult, economie creste. In ziua de azi, corporatiile multinationale detin mai multa bogatie decat orice stat sau guvern, luate la un loc: 51 dintre ele sunt mai bogate decat orice stat din lume. Mai multa bogatie inseamna mai multa putere.

Intretinerea acestei puteri se face prin tributul pe care, zi de zi, omul obisnuit il plateste acestor noi puternici ai zilei. Imi e clar ca, daca am vrea, cu totii, am putea pune pe butuci Coca- Cola si McDonalds, in mai putin de 2 saptamani: pur si simplu, daca nimeni nu ar mai cumpara nici un produs de-al lor. Ca urmare, omult obisnuit trebuie sa fie indus in a cumpara, regulat, si, ideal, cat mai mult. Iar omul obisnuit incearca sa fie fericit. Pentru ca sa cumpere, trebuie sa fie fericit. Principala minciuna e: cu bani, poti sa- ti cumperi fericire.

Ca urmare, oamenii fac doua tipuri de lucruri:

·         fac eforturi pentru ca sa castige cat mai multi bani;

·         cheltuiesc mai mult, pentru ca sa-si ridice nivelul de fericire (dupa definitia maslowiana, self-actualization – sa incerci sa fii si sa devii ceea ce esti tu insuti, pentru tine, in ochii tai).

Nu e greu de constatat – si, de fapt, aici nu vorbesc de constatari, ci de cercetari efectuate in ultimii 20 de ani – ca: cu cat mai mare bogatia, cu atat mai mare, si mai vizibila, lipsa de fericire. Oamenii ‘bogati’ au mai putina energie, sunt mai putin satisfacuti, au parte de mai multe emotii negative precum frica, depresia, durerea (de orice fel), singuratatea, agresivitatea, furia. Oamenii bogati sunt mai putin empatici, mai rai, mai putin cooperanti, mai ireconciliabili, mai competitivi, mai dispusi sa faca aranjamente din care ei sa aibe de castigat si cei cu care interactioneaza, de pierdut. In plus sunt inclinati catre tot felul de excese, incluzand aici consumul de felurite droguri, si cultivarea viciilor, de orice fel (pe care, dealtfel, si le si permit).

Problema e ca: valorile de tip consumarist nu afecteaza numai persoanele care aleg un astfel de stil de viata. Gandit-va la un infractor: care fura, talhareste si omoara, pentru ca sa obtina mai multi bani (sa zicem, un spargator de masini), si care, din dorinta lui de a-si obtine mai multi bani, ameninta, raneste, escrocheaza. Acesta face rau nu numai siesi, ci si in jurul lui, adica si mie, si tie, celor care nu sunt in cursa de acumulare a bunurilor materiale. Cu alte cuvinte, eu platesc, cu propria mea siguranta si confort, lacomia altuia.

(In vanzari, asta se mai numeste si intentie inferioara. Sunt cercetari care dovedesc ca numai ideea de castig, perspectiva banilor, modifica fundamental comportamentului vanzatorului in secventa de vanzare: si acesta preia o parte din atributele negative enumerate mai sus.)

In plus, masa consumarista are un efect direct si distrugator asupra mediului - in care traiesc si eu. 700,000 de masini in Bucuresti, care se indreapta la ore fixe inspre si de la locul de munca, consumand benzina, stand in trafic, sunt o cheltuiala infioaratoare de resurse – nu mai vorbesc de poluare - pentru o nevoie care poate fi rezolvata si altfel: mergand pe jos, sau lucrand si de acasa, sau, asa cum se face in toate tarile civilizate, folosint mijloace de transport in comun. Aceasta cheltuiala are, ca si efect initial, o crestere economica, insa, ulterior, e extrem de nociva pentru generatiile urmatoare, care vor trebui sa se descurce cu resurse si materii prime ispravite, cu munti de deseuri nereciclabile, cu ecosisteme dereglate, si cu efectele, inca impredictibile, ale incalzirii globale. Si nu e vorba numai de masini: un om care traieste intr-o casa cu o suprafata de 10 ori mai mare decat are nevoie sa se simta bine, sau care mananca numai alimente importate, are un efect la fel de nociv asupra mediului inconjurator. Fiecare kilogram de banane adus din Columbia isi pune amprenta asupra sanatatii ecologice a Pamantului. Oamenii de stiinta au dat si o definitie acestui efect: amprenta ecologica.

Cea mai mare parte a problemelor legate de schimbarea climatica, disparitiei de specii de plante si animale, poluare, disparitia padurilor si schimbarii ireversibile a ecosistemelor este datorata consumarismului, obiceiurilor de consum ale oamenilor, dorintelor oamenilor de a avea, consuma, si poseda cat mai mult. Consumaristii, oamenii atinsi de consumarism, nu dau doi bani pe aceste schimbari, atata timp cat – cred ei – nu-i afecteaza direct.

Chiar nu-i afecteaza? Consumaristul gandeste asa: sa poti face plaja in Bucuresti in februarie e cool, iar daca in iulie nu mai poti rezista in acelasi Bucuresti supraincalzit, poti oricand sa-ti iei o vacanta in Azore. Si nu face nimic pentru ca sa poata si copiii lui sa traiasca bine.

Sa va dau un exemplu: deplasarea prin Bucuresti. Bucurestiul e un oras relativ mic, (foarte mic in comparatie cu Londra), si, exceptand mizeria de pe strazi, lipsa de trotuare drepte, rahatii de caine, si pericolele intruchipate tot de soferii dementi si mitocani, care nu au nici un fel de respect pentru cineva care are un metal mai slab decat cel propriu, o placere sa te deplasezi din punctul A in punctul B. Din centrul pana in Nae Carnafil, in nord, poti face o plimbare, pe jos, de 1 ora. Cu bicicleta, nu iti ia mai mult de 25 de minute. Cu toate astea, foarte putini o fac. Primul lucru pe care il intreaba un proaspat candidat la o pozitie de vanzari e ‚ce fel de masina imi dati’, chiar daca zona pe care o are de acoperit e limitata de piata Rosseti si Academiei. Un mitocan care isi cumpara un SUV pentru ca sa mearga prin oras cu el, sau care isi construieste un buncar de beton inalt de 3 etaje in Pipera, face mai mult rau mediului inconjurator decat au facut 3 generatii de ciobani taietori de paduri, inaintea lui.

Comportamentul consumaristului e cel de lacomie. Daca resursele pe care s-a obisnuit sa le aiba din abundenta incep sa fie limitate, si, pe cale directa, mai scumpe, devine agresiv, si cauta sa-si insuseasca aceste resurse din alta parte, prin forta. In ultimii ani am asistat la razboaie cumplit de costisitoare, in bani, ca si in oameni, al caror scop a fost, aproape exclusiv, cucerirea unor noi resurse naturale. Dupa estimarile americanilor, cel de-al doilea razboi din Irak va ajunge sa coste peste 3 trilioane de dolari: o suma astronomica. Cu care, daca ar fi fost sa fie impartita pentru ca fiecare irakian in parte sa fie cumparat, s-ar fi putut cumpara intreaga populatie a Irak-ului, cu toate nevoile de bunuri si servicii pentru un trai decent, pentru cel putin 30 de ani.

Consumarismul inlocuieste un numar de valori traditionale, umane: familia, sanatatea, fericirea personala, munca, educatia, contributia la binele comunitatii, respectul legilor, valoarea personala, prosperitatea comuna. In toate culturile, in ziua de azi, aceste valori au fost inlocuite de una singura: bogatia materiala. Respect, admiratie si faima nu atrag cei care respecta pe cei din jur, muncesc, invata, creaza, iubesc, si educa, ci cei care au bani, valori materiale, si le arata ostentativ.

Societatea de consum a inlocuit aceste valori, dintr-un motiv foarte simplu: consumaristii, prin comportamentul si obiceiurile lor, genereaza consum, si, astfel, ajuta la cresterea economiei.

Un comportament decent nu ajuta la cresterea economiei. Sa zic ca merg in vizita in Londra. Daca ma comport normal, stau intr-o camera de hotel, mananc la un restaurant, vizitez un muzeu, si beau o bere seara, generez un nivel de consum. Daca in loc de o bere beau 5, apoi sparg o masina, conduc beat, ranesc 3 oameni care au nevoie de ingrijiri medicale, si in cele din urma intru cu masina frontal intr-unul din cei doi stalpi de sustinere ai London Bridge, pornind si un incendiu cu ocazia asta, generez de 100 de ori mai multe nevoi de servicii si bunuri: nemaivorbind ca am toate sansele sa apar pe prima pagina din Daily Mail, a doua zi, cu titlul ‚Imigrant roman beat omoara trei, si distruge Podul Londrei. Rudele lui Betty, asistenta de 17 ani omorata de bestie, plang si jura razbunare.’ Deci, e foarte probabil ca etica, respectul legilor si moralitatea, la limita, intra in conflict cu nevoia de crestere economica. Valorile, inclusiv cele personale, sunt in contradictie cu consumarismul.

Daca exemplele de mai sus vi se par exagerate, va rog ganditi-va la numarul de incidente, agresiuni, injuraturi, altercatii, rautati, si manifestari in general violente, la care asistati, sau pe care le primiti in timpul zilei, in trafic, in masina. Cat injurati, si cat sunteti injurat. Si ce se intampla daca – va rog, incercati experimentul- voi respectati legile: cati va injura. Paranoia agresivitatii generate de goana dupa bunuri materiale pare o spirala fara sfarsit.

Am ajuns sa imi pun problema, justificat, de cate ori ma duc sa alerg – si am o nevoie nefericita sa traversez, ca si pieton, Serban Voda si Dr. Istrati, pe treceri de pietoni – daca voi reusi sa-mi termin tura de 8 kilometri fara sa fiu agresat in vreun fel sau altul. Statistic, intr-una din 3 zile sunt injurat in gura mare, cu geamul de la masina dat jos: si ma misc repede, si nu ma arunc pe trecerea pietoni ca in piscina, ca-mi place mai mult de picioarele mele, decat de cele 40 de secunde castigate neasteptand. Acum doua zile, a trebuit sa ma dau la o parte din fata unui Matiz cu insemne de Pepsi, desi eram pe trecerea de pietoni. Intr-o fractiune de secunda mi-am dat seama ca:

• daca eram putin mai incetunel in reactii, riscam cel putin doua picioare rupte, daca nu cateva luni bune de spital dupa un zbor planat cu amplitudinea maxima de 3 metri, si
• amaratul de 20 de ani care conducea ca nebunul Matiz-ul era probabil un agent de vanzari trimis de un descreierat de manager sa faca un target.

Cu alte cuvinte, nevoia nebuna de profit a unei firme americane poate sa-mi afecteze sanatatea, chiar daca nu lucrez la ei, si in alte moduri decat prin aparitia unui ulcer si agravarea unui diabet: poate sa ma trimita intr-o intalnire cu marele Lenin, tete-a-tete, prin intermediul unui grup de baieti dornici sa dovedeasca ca pot atinge targete, si, corespunzator, face bani.

(Si nu ca nu i-as intelege: am fost pe strada asta. Acum insa inteleg si cum e sa fii de partea cealalta a baricadei. Trebuie sa recunosc ca, atata timp cat am lucrat in multinationala, am condus ca nebunul. Am incalcat mai multe legi de circulatie si de viteza, decat ore intr-o zi de lucru, in fiecare zi, zi de zi. Nu-mi amintesc sa fii oprit la o trecere pietoni, atunci cand aveam de mers, in 20 de minute, de la La Fourmi la Coleus 17, pentru ca sa incasez o chitanta restanta de 250 de mii. Numai norocul chior m-a ajutat sa nu omor pe cineva, si sa nu-mi continui cariera in puscarie. Si, foarte rau, nici nu intelegeam ca fac rau, si cu atat mai putin care e sursa raului. Dimpotriva, credeam ca eu sunt in avangarda schimbarii economiei Romaniei inspre bine, iar cei care nu se dadeau la o parte din calea mea, sunt comunisti iredentisti, retardati mintali, buni de omorat. Toate valorile personale erau anulate, sau alterate de soft-ul de corporatie, care nu avea decat un singur Dumnezeu: MSU (1000 de unitati statistice), din orice unghi, oricum, oricand, numai sa fie facute.)

Din aceasta perspectiva, faptul ca am plecat din multinationala a fost nu numai un bine pentru mine si sanatatea mea, dar si o binecuvantare pentru comunitatea in care traiesc.

Poate cel mai mare rau care ni s-a intamplat in ultimii 20 de ani, e ca ni s-a dezvoltat o falsa sofisticare materiala. Marketingul e maestru in asa ceva. De exemplu, nevoia de transport, de a merge din punctul A in punctul B, s-a transformat intr-o frenezie asociata obiectului ce iti asigura transportul – masina – care a devenit obiect de cult, unde o teava de esapament cu sectiunea in forma de trapez starneste strigate de admiratie.

(Dati-mi voie sa repet, pentru ca e din cale afara de stupid: un capat de teava indoita in unghi drept poate genera strigate de admiratie, si valuri de emotie, de gelozie si adeziune, din partea celor care se uita extaziati in golul respectivei tevi – care mai scoate si fum, pe deasupra. Nu exagerez, asa ceva exista: daca nu ma credeti, mergeti vineri seara, in fiecare vineri, in fata Parcului Carol: cine are teava de esapament, mai groasa, mai dubla, mai cromata, si mai bine iesita in afara, eventual garnisita cu neoane, are parte de cele mai multe fete dispuse la efuziuni sentimentale. Aceeasi oameni, la schimb, pentru ca sa-si permita respectivul cap de teava, fie dau in cap la colt de strada, fie mananca eugenii, foarte hranitoare dealtfel.)

Pentru ca sa traim mai bine, trebuie sa parcugem drumul invers, cel al simplificarii materiale. Asta nu inseamna ca predic ascetismul, sau saracia, ci reintoarcerea la valori umane perene, la hranirea spiritului, la ajutorul semenilor, la ecologie, traditie, sanatate, familie, incredere, munca si iubire. Nu stiu daca eu am un vocabular suficient de bogat pentru ca sa descriu aceasta viziune: dar sunt sigur ca puteti cu usurinta sa v-o desenati singuri. Ganditi-va la bunicii vostri, la cum traiau, la cum se bucurau de viata.

Exemplu: Cate perechi de pantaloni poti sa ai? Cate camasi? Cand eram student – am fost un student foarte sarac – nu aveam decat 2-3 camasi – pe care le purtam la examene, cand mergeam la costum. De obicei, o singura pereche de blugi, care se schimba cu urmatoarea. Astazi, mi-e jena sa ma uit in dulap: am zeci de camasi, si inca alte zeci prin saci prin debara, si, la fel, peste 20 de perechi de blugi – dupa ce am dat cateva ture la cos -. Nu cred ca e bine. Nu am mai multe picioare decat atunci cand eram student, iar standardele de estetica, odata cu varsta, ar fi trebuit sa mai scada, pentru ca sunt iesit, de mult,  din piata de agatat.

Cei care practica simplificarea materiala, se concentreaza mai mult pe valorile intrinseci, si mai putin pe cele externe, de show-off. Odata aceasta schimbare, intreaga viata ti se simplifica, pentru ca vezi lumea prin intermediul propriilor principii si valori, nu prin ceea ce ti se serveste, gata digerat, de catre campaniile de marketing.

Marketingul, dealtfel, a capatat forme disproportionate: si tot acest efort nu are decat scopul de a-i invata pe oamenii cu valorile materiale. Pana si detinatorii valorilor spirituale sunt contaminati de consumarism. In America am vazut slujba de duminica, tinunta intr-o biserica mare cat un mall, si care avea atasat bisericii un fel de targ, unde se vindeau tot felul de chestii, inclusiv crucifix-uri din zahar candel. (Asta mi s-a parut cool: sa mergi la biserica, ca si copil, si sa mananci o cruce, la sfarsit, pe post de desert. Mai lipsea sa faca un sistem de loialitate pe baza de puncte, pentru iertarea pacatelor.) Carnetele de note ale copiilor au reclame cu McDonalds. Actori profesionisti sunt angajati sa stea in bar si sa laude o anumita marca de whisky.

Ce e interesant – si am trait asta pe pielea mea – e ca modul de viata consumarist, oricat de multi bani ai castiga, te duce la datorii. Sistemul e simplu: intotdeauna poti cheltui mai mult – pentru ca exista mijloacele necesare – decat castigi. Iar datoriile sunt mijlocul cel mai simplu, cel mai direct de a te inhama la o munca si mai zdravana.

Studii efectuate de americani arata ca cei care adopta un stil de viata consumarist sunt mai putin sanatosi, mai nefericiti, si traiesc mai putin. (Nu ma mira. Desi in America, unul dintre motivele pentru care oamenii isi iau o slujba e chiar asigurarea medicala.)

Aveti idee cat munceste un american mediu? Pe saptamana, e incurajat sa lucreze 55-60 de ore si chiar mai mult – asta e in medie, cu 4.5 ore mai mult decat munceau acum 25 ani, de exemplu, si cu aproximativ 9 ore/ saptamana mai mult decat un european. Adica, un an in plus, la fiecare 6 lucrati, sau 7 ani in plus, la terminarea unei cariere de 40 de ani. Asta se intampla in detrimentul timpului de buna calitate petrecut cu familia, a timpului petrecut in interes propriu, al invatarii, al relaxarii, al intretinerii, al pastratii sanatatii.

Americanii sunt grasi. Aveti impresia ca un om gras e un om sanatos? Nu cred. Uitati-va jur imprejur. Uitati-va pe strada. Ce credeti ca te omoara mai repede, 20 de tigari pe zi, sau 20 de kilograme in plus, carate timp de 50 de ani? N-am citit vreo cercetare facuta pe tema asta. Mancatul nesanatos, fast –food-ul, viteza, nervozitatea in trafic, graba, supra-munca, orele suplimentare, somnul redus (dormim, in medie cu 1,5 ore mai putin pe noapte decat o faceau parintii noastri) sunt toate generate de un sistem de viata bazat pe viteza, in care suntem in permanenta foame de timp. De fapt, oamenii bogati, in ziua de azi, nu sunt neaparat cei care au bani, ci cei care au timp la dispozitie, pe care sa-l dedice intereselor personale.

Problema e ca cei care luneca in consumarism isi pierd echilibrul natural intre cat au nevoie sa castige, si cat castiga. Muncesc, de dragul mai multor bani, si, dupa un numar de ani, chiar de dragul muncii proprii. Isi sacrifica viata, de dragul realizarii unor obiective materiale. Castiga mai mult, dar nu raman neaparat cu mai multa valoare.

(Am vazut acum cateva zile o fata cunoscuta: un fost coleg de liceu (acum are barba), deci, de aceeasi varsta cu mine. Nu-l stiu dupa nume, doar dupa fata. Probabil ca a facut o facultate, o cariera, ca si mine – nu ma indoiesc de asta. Alergand, prima data l-am vazut in fata curtii, vopsindu-si gardul. Data urmatoare cand am trecut prin fata curtii respective, m-am uitat inauntru: era in curte, in genunchi, isi punea gresie. Asta m-a pus putin pe ganduri: omul nu e prost. Putea foarte bine sa mai munceasca cateva ore suplimentare la servici, pentru ca sa mai castige niste bani in plus. Care bani in plus s-ar fi dus – si inca mai mult – pe meseriasul care i-ar fi pus gresie. Asa, punandu-si-o singur, castiga bani – in mod echivalent. Si probabil, si calitate. Nemaivorbind ca invata sa faca ceva nou, care ii poate folosi altadata. Supraspecializarea te face supra-dependent de serviciile altora – ceea ce nu e neaparat bine pentru sanatatate financiara a celulei tale economice.)

Se pare ca goana dupa valorile materiale distruge fericirea personala, contributia la binele comunitatii, coeziunea sociala, si mediul inconjurator, si generaza frustrare, angoasa, agresivitate, egoism, si distrugere, in varii forme.

Eu am trait diferenta, si traiesc aceasta schimbare. Cred ca, la ora actuala traiesc mai bine, mai sanatos, mai fericit, si sansele de a adauga nu numai ani vietii, cat viata anilor pe care ii am de trait sunt mai mari. Nu a fost o schimbare brusca, nu a fost o revelatie. In primii ani dupa Procter & Gamble, am continuat sa ma calauzesc dupa valorile preluate de acolo. Prima data, cand mi-am croit un business, mi-am facut un target, l-am impartit pe luni, pe saptamani, pe zile de lucru si pe numarul de clienti si de cursuri necesare. De fapt, am incercat sa pun in aplicare –crezand ca asa e corect – preceptele vietii organizate din corporatie in viata mea ulterioara de proprietar de mic business. Am reusit numai sa pun la fel de multa presiune pe mine, pe cat ar fi pus sefii mei, daca as fi avut vreunii. Si, in felul asta, sa imi si alienez mare parte dintre cei cu care lucram.

Cred, in continuare, ca: cel mai important lucru pe care il faci in viata e sa-ti stabilesti o viziune, pe care s-o urmaresti. Am inceput insa sa ‚pieptan’ aceasta viziune de adaosurile ei consumariste, de false valori si imagini, imprimate de altii. Vreau o masina care sa mearga si care sa fie confortabila, nu un Bentley Continental. Vreau o casa cu curte, si gradina de flori, nu o casa pe Erou Iancu Nicolae, fara canalizare. Vreau clienti cu care sa lucrez, si cu care sa ma simt bine, nu sa fac consultanta simultan catre IBM si Coca Cola. Vreau 3 prieteni cu care sa ma simt bine, nu 3000 de prieteni virtuali pe Twitter. Vreau sa fiu fericit, nu sa fac cota de piata pentru ca sa fiu firma #1 de consultanta din Romania. Vreau sa scriu, nu neaparat sa fiu best seller. Iar daca fericirea mea e invers proportionala cu banii pe care ii fac, atunci vreau sa stiu sa aleg cat sa iau din fiecare.

- Va felicit. Impreuna cu conducerea, am decis sa fiti promovat ca sef al noii noastre filiale din Costesti, urmand sa va asiguram indemnizatia necesara efectuarii navetei cu trenul.

Categorii: Atitudine, Cariera in vanzari, Managementul timpului, Multinationale, Toate articolele by Laurentiu Curca