A fost o suita de evenimente, in ultimele zile, care mi-a adus aminte de gustul de multinationala: m-a sunat un fost student, pentru ca sa-mi ceara parerea de cum sa-si modifice targetul, (acum, cand i-a murit principalul distribuitor care exporta din gros in Moldova), un prieten de-al meu s-a dat angajat intr-o multinationala, dupa cativa ani de firme antreprenoriale, si o firma de recrutare m-a cautat pentru un post de manager de vanzari pe tara, la 5 ani dupa ce m-am dat ultima data in barci cu vreun proces de intervievare pentru o slujba.’
Pentru ca sa nu va plictisesc cu cititul pana la capat al acestui articol: nu sunt un fan de multinationale. Niste organizatii supradimensionate, supraetajate, super-profitabile, anti-antreprenoriale, in care prima lege e felatia reciproca nu au cum sa-mi fie pe plac. In plus, am fost in povestea asta, am cantat in corul vanatorilor, nu stiu ce surprize (mai ales, placute) as putea avea.
Recunosc, prima reactie la oferta celor din firma de recrutare a fost sa ma duc: mai invat ceva, vad cat de tampiti mai sunt aia din multinationale, poate fac si ceva misto, si, nu se stie, (si n-ar fi prima data) poate imi iese si de un contract. Apoi, m-am pus in fata calculatorului sa-mi refac CV-ul, si, pentru prima data dupa mult timp, m-am blocat in fata ecranului alb. Nu ca n-as fi avut ce spune despre mine (chiar am facut ceva proiecte si lucruri bune intre timp), dar nu intelegeam ‘de ce’ s-o fac.
Daca cineva m-ar fi intrebat, acum 10 ani, de ce as vrea o slujba, raspunsul meu ar fi fost: “3 motive: learning, challenge, opportunity – sa invat, sa cuceresc, sa castig.” Atunci cand am deschis ochii asupra lumii, la inceputul anilor ’90, o multinationala (pentru un roman) le avea pe toate: puteai invata – lucruri reale, nu prostii teoretice, ca la facultate -, aveai o treaba de facut – provocatoare -, si era o minunata sansa sa intri in lumea celor de succes (nu stiu daca v-ati prins, dar primul pas pentru ca sa ai o viata de succes, e sa te cazezi intr-un loc, geografic, unde sunt oameni de succes). Iar ca si urmare, construiam ceva, in sensul de ‘lasam ceva in urma mea’. (Altceva decat un copil – oricine e in stare sa faca un copil.)
Cativa ani mai tarziu, ideile mele – nespuse – au fost preluate de un profesor universitar din U.S. of A., Stephen R. Covey, si desenate astfel:
Daca e sa traducem acestea din perspectiva unui angajat, care vrea sa-si faca o viata dandu-se pe statul de plata al unui angajator, acestea ar arata astfel:
Ma uit, si iar ma uit, si ma mai uit inca o data la figura de mai sus. Nimic, dar chiar nimic, nu are vreo legatura cu multinationalele.
Tratement delicat?… Sa fim seriosi. Daca e vreun loc unde s-a adunat la un loc esenta mitocaniei si grobianismului, invelite, ce-i drept in ceva manusi de respect, acesta e in multinationale. Dupa o zi petrecut in mijlocul unei cete de animale de corporatie care dadeau la geoale din toate unghiurile, seara imi exersam sindromul Tourette sub apa, la piscina, sa nu fiu auzit, strigand ‘Nu mai vreau.’.
Folosirea creativitatii?… Hai sa va spun ceva: daca e vreun atu, vreo chestie unde Dumnezeu mi-a dat portie dubla fata de ceilalti, aceea e creativitatea. Nu-mi amintesc sa-mi fi fost de folos intr-o organizatie unde erau pretuite sabloanele verbale si template-urile. Tin minte ca, la Londra fiind, am petrecut, din timpul meu liber, ore si zile, pentru ca sa adun date despre efectele apei structurate. Care odata folosita in procesul tehnologic, schimba tot: productivitate, efecte, claim-uri. Geaba. Daca latram la luna, aveam mai mult efect.
Plata corecta?… Corecta… fata de ce? Mi-au platit valoarea?… Ma indoiesc, deoarece, de atunci, am facut, an de an, de cateva ori mai multi bani decat as fi facut daca eram angajat. Mi-au platit contributia? Spuneti-mi cum se masoara contributia intr-un loc in care singurul lucru care conteaza e rezultatul final. Asa ca: lotto. Tragi bat scurt, tragi bat lung. Plus apententa si organ politic. Ideal, amandoua. Eu imi amintesc perioada mea de lucru in multinationale ca avand doua caracteristici: supramuncit (si inca aiurea-n tramvai) si subplatit.
Contributie la comunitate?… Nu, zau? Cu ce contribuie o multinationala americana la binele comunitatii in care traiesc?… Poate contribuie la cresterea fundului unor americani care se scarpina la oua, si isi baga economiile in actiuni. Dar nu-mi amintesc sa fii reparat vreo bordura de pe strada mea.
In vremea in care eu aveam 20 de ani, singurul lucru bun al unei multinationale, real, era ca iti dadea o vecinatate. Acum, imi pot gasi, mai usor si mai productiv, o vecinatate care sa-mi convina, virtual, pe net.
Am stat zilele astea, si am meditat asupra viitorului meu: cu diverse scenarii, care de care mai catastrofale. Dar daca nu-mi mai merge business-ul? Dar daca tara se duce de rapa, de tot? Dar daca vine un razboi? Care ar fi circumstantele care sa ma faca sa merite sa reintru in tagma mirositorilor de cur de dragul unui salariu?
Interesant raspunsul: nimic din exterior. Pentru ca sa ma angajez intr-o multinationala, aceasta ar trebui sa indeplineasca aceleasi conditii precum cele desenate mai sus: sa ma foloseasca cu ceea ce stiu eu sa fac, sa ma trateze cu respect si delicatete, sa ma plateasca corect. Si sa stiu ca mai ajut si pe cei din jur. Din ce vad si inteleg, dintre cei mari, doar Google mai face asta, si Google e, la ora actuala, pe primul loc in lantul trofic al angajatorilor. In rest gasesti o gramada de variante care mai seamana cu adevarul la firmele mici, antreprenoriale.
Ceea ce va recomand si voua: fie o firma mica, de pana in 50 de oameni, care sa lucreze sub obladuirea si viziunea unui intelept, fie propria ta firma. Evitarea TCB-ului (Taking Care of the Business) nu e numai necesara, e vitala. Daca vreti sa lasati ceva in urma voastra. Daca vreti sa nu perpetuati software-ul viral al marilor companii, cu care va inlocuieste gandirea, pasiunea, si spiritul, si va baga in groapa inainte de vreme.
