M-am nascut mic, prost, urat, si in tara gresita. Am fost un copil gras, cu ochelari, care nu putea da cu piciorul in minge, tocilarul clasei, ciuca batailor. Am fost un adolescent fara bani de inghetata, si fara succes la femei. Am lucrat pentru altii pe 100 de dolari pe luna. Am trait intr-un comunism cenusiu, si intr-o tranzitie cu culori amestecate, majoritatea sumbre. Cam toata viata mea am suferit pentru ca am fost mai mic decat altii, mai prost decat altii, mai neinformat decat multi, mai singur, mai umilit, mai roman. Stiam ca tara asta nu poate fi bogata, pentru ca e prea mica sa fie vreodata bogata. Stiam ca, de fapt, buturuga mica nu rastoarna carul mare: ci, in cel mai bun caz, ii rupe o roata. Si, dup-aia, sa te feresti.
Mai mult: in tara Romania, cand cineva incearca sa faca ceva, i se da in cap. Reactia de cabala a bigotilor si mediocritatii e imediata, si traznitoare. Ura de grup din categoria ‘sa moara capra vecinului’ e mare si omniprezenta. Militianul se bucura cand amendeaza un amarat cu o Dacie, si ia pozitia de drepti in fata unui Bentley cu numar scurt.
De aceea, aseara am plans. (Eu nu sunt un tip emotional, plang rar, si prost. Principalul motiv pentru care plang e daca sunt parasit, sau strivit – si asta nu se intampla chiar des. Iar sa plang din alt fel de emotii – chiar nu-mi amintesc.)
Aseara, Unirea Urziceni a batut, la fotbal, pe Poli Timisoara. Senzational: un oras mic, cu un singur bulevard principal, cu o echipa care a costat mai putin decat un fundas de la o echipa mare, e pe cale sa castige campionatul de fotbal romanesc. (Nu s-a mai intamplat de cand FC Arges a batut cu 3-1 pe Dinamo, cu Dobrin pe teren, acum 30 de ani.) Unul mic, care poate, care demonstreaza ca poate.
Apoi: echipa mica, care batuse echipa mai mare, pe stadionul acesteia, la Timisoara, a fost aplaudata de un intreg stadion. In Romania. Mai mult: au dat turul stadionului, in aplauzele timisorenilor. Asta m-a rupt.
Acum 20 de ani, speranta a izvorat din Timisoara. (Pana una-alta, ca era Tokes agent KGB sau nu, daca nu erau timisorenii, poate ca acum lansam rachete nucleare, precum Kim Jong Il.) Aseara, pentru a doua oara in decursul vietii mele, Timisoara mi-a dat, iar, speranta: unul mic poate sa faca, si sa fie apreciat si aplaudat, in Romania.
Singurul gest care ne poate scoate din rahatul actual este unul de tip Unirea Urziceni: munca, disciplina, daruire, si credinta. Singura sansa pe care o mai avem sa ne salvam, e ca, daca o astfel de minune se intampla, noi, ceilalti, sa o incurajam si aplaudam.
Multumesc, Timisoara.
faptul k ne-am nascut mici,prosti si urati nu e cea mai mare tragedie..ci faptul k ne-am nascut in Romania ne deranjeaza si ne face sa suferim!
un gest Unirea Urziceni ar trebui facut la nivel national,ar trebui sa renuntam la oina ca sport national si sa ne concentram pe munca,disciplina si respect.
Germania si-a revenit dupa al doilea razboi mondial prin munca,si nemtii au inteles asta si au muncit.au renuntat o perioada la interesul personal si s-au concentrat pe interesul natiunii.si au reusit!
din pacate noi nu suntem nemti,si nu vom fi niciodata!
noi il dam afara pe rednic findca a pierdut un meci dupa ce a condus un campionat!il dam afara pe balint in direct la tv,doar k sa ii aratam cine e seful!
e frumoasa tara noastra,pacat k e populata de romani!
frumos spus,laurentiu…pina la urma e vb de oportunitati…de moment…de timpuri…iar daca nu le ai…trece viata
Intradevar, publicul din Tm este unul deosebit…tot timpul a fost. Din pacate, nu sunt apreciati….nu se pune valoare pe ei…jucatorii, patronul, continua sa-si urmareasca interesele personale, asta e, asta meritam(cred ei…). Si dupa blatul cu Dinamo, suporterii au venit la stadion, si nu asa….in numar de aprox 30.000…asta numesc eu suporter!!!
Ce mai poti sa zici?!?! Se pricep la vanzari!!! problema e ca se vand pe ei…..(aici fac referire la jucatori)