In politica, talentul de a minti natural, ca si cum ai respira, e una din cele mai dezirabile calitati. Nu toti sunt dotati natural pentru asta. Unii politicieni mint, si mint cu scenariul sub nas, scris dinainte, si se vede ca mint. Pot sa fie exceptionali organizatori si strategi, nu vor izbuti niciodata sa iasa de sub praful de stele atras de vedete, de maestri performantei sub reflectoare.
Nu e chiar o exagerare: arta de a culege voturi, incredere populara si adeziune, e o forma de vanzare, de la inter-personal, la public. A o cunoaste si stapani, pentru un vanzator, e un atu exceptional, de natura sa-i aduca succese si bani.
Asa ca am profitat de un mic dejun- semipranz prelungit, si de reluarea unei emisiui de pe b1tv cu Traian Basescu pentru ca sa (nu sa descifrez acest personaj, pentru ca nu ma cred capabil, ci) sa identific care sunt acele elemente care genereaza perceptia de sinceritate, si, urmator, simpatie, adeziune, incredere si vot.
1. Minciuna se vede in ochi. Oricum ai da-o, ca se uita in laturi, sau fix incordat in ochii tai, sau ca e numai un licar de pierdere a sirului suitei de ganduri – specifica minciunii – cei care au un ochi frumos, si o privire dreapta si clara, sunt, din start, dezavantajati. Cei care sufera de un usor strabism (adica, sunt nitel chiori, asa, ca mine), sau care au, de la mama lor, un ochi la faina si unul la slanina, sunt aproape imposibil de urmarit, dintr-un motiv foarte simplu: suntem obisnuiti sa ne uitam in ambii ochi ai omului. (Probabil ca un ciclop ne poate minti oricand, cu usurinta.) Daca, in plus, mai ai si talentul sa-ti lasi pleoapele peste ochi asa incat nu se vede mai nimic din pupila, e ca si cum ai umbla permanent cu ochelari de soare: deci ai toate avantajele implicite ochelarilor de soare, minus dezavantajele – pentru, ca, de fapt, in business, nu prea poti vorbi cu cineva, si sa starnesti si incredere, cu ochelari care se inchid la lumina. 1-0 pentru Basescu.
2. Oamenii sunt atrasi de fetele zambitoare. O fata simpatica, zambitoare, face bani, si adepti. Traian Basescu are un ‘defect’ de la mama-natura: mandibula lui e asa asezata incat, chiar si atunci cand e foarte serios, sau vorbeste de lucruri grave, colturile gurii sunt mai sus decat mijlocul gurii: implicit, da senzatia ca ar zambi. Pentru prosti, asta e hipnotic. Glumeste: may, ce bine spune asta bancuri. Vorbeste de recesiune: may, ce om de incredere, optimist, sigur pe el. 2-0 pentru Basescu.
3. Vocea ca de tunet: daca Basescu are ceva frumos – mie, mi se pare cam caricatura, si imi pun intotdeauna intrebarea la ce se gandesc alti sefi de stat cand il vad, cu teasta aia de klingon – aia e vocea. Are o voce puternica, plina, baritonala, ba chiar si un defect de vorbire simpatic: vorbeste cu un ‘l’ rostogolit din varful gatului, precum cantaretii de opera. Isi moduleaza frumos vocea, dar nu are niciodata acute, sau pitigaieli (saracu’ Constaninescu, cu vocea lui fara cojones, de mult trebuie sa fi patimit din cauza asta). Ca urmare, greu il prinzi cu ocaua mica atunci cand spune ca ii pare rau ca a sustinut cercetarea in libertate a unui miliardar, si s-a abtinut sa ceara acelasi lucru pentru un altul, vecin de palier. 3-1 pentru Basescu, pentru ca si-a dat autogol cu fata, nereusita, si fosta suvita peste chelie.
4. Mimica mobila. Am avut, personal, de luptat cu candidati care aveau fata impietrita, sau, si mai rau, schimonosita, de parca acum ar fi receptionat un morcov in zona dorsala. Basescu e dezinvolt: si are trei seturi de miscari faciale, pe toate etajele fetei (majoritatea oamenilor nu au decat unul, in partea de jos, a gurii). Cand vrea sa-ti spuna ca e inocent ca o fata mare, iti arata albastrul ochilor. Cand vrea sa spuna ca ii pare rau, si compasioneaza cu tine si cu saracia ta de pe plaja din Neptun, ii cade toata fata, pana in clavicula. Inca si mai frumos: am inchis sonorul, si fata lui Basescu era un concert in miscare: nici nu aveam nevoie de muzica, intelegeam tot. 4-1 pentru Basescu, si incepe sa semene cu dezastrul lui Dinamo in meciul cu FC Arges.
5. Tema pentru acasa. Nu stiu cum il cheama pe baiatul cu barba de la b1tv care il intervieva (l-am mai vazut), dar era clar de la o posta ca, cel putin o parte din intrebari erau stiute, si date cu consemn dinainte. De exemplu, intrebarea unui ‘telespectator din Elvetia’ (mama, doamne, ce acoperire are canalul asta de tv) nici nu a apucat sa fie rostita, ca dl. Basescu isi si perora raspunsul, cu foc. La prosti, trebuie sa fii impecabil. La destepti, orice forma de performanta impecabila starneste dubii. Dl Basescu se adreseaza cu precadere unui electorat rudimentar, care stie putine, si spera multe. Cristina, care e o optimista grozava de felul ei, mi-a sarit de gat si mi-a spus: ‘Nu-i asa ca il mai votam inca o data pe Basescu?’. Nu, Crisa, nu-i asa. 4-2, pentru ca e fumata, stiuta, si transparenta ca fustele domnisoarelor de pe Calea Victoriei, seara.
6. Emotiile aratate si generate. Basescu stie o chestie din Noua Vanzare, pe care majoritatea celorlalti politicieni o ignora: ca emotiile vand. Cand il vad pe R2D2 Geoana, sau pe balerina rahitica Crin, sunt rece. Chiar si Petre Roman, dupa ce a slabit ca naiba, si s-a mai insurat inca o data, nu(-mi) mai spune nimic. Basescu nu numai ca genereaza emotii, le intretine. In permanenta vine cu ceva confrontational, discutabil, iritant, provocator, interesant, starnitor de emotii. Basescu, emotional vorbind, nu ne-a lasat o clipa sa adormim, de cand a aparut, cu un tzukahara iscusit cu aterizare in echer, pe esichierul politic romanesc. Basescu e iubit sau urat, dar nu te lasa indiferent. Chiar si daca nu-l votezi, mai putin il votezi pe altul, cat nu-l votezi pe el. 5-3, pentru ca, atunci cand lucrezi cu emotii, ti-o mai dai si tie, in poarta goala, ca Banel la Madrid – riscurile meseriei. Si, trebuie sa recunoastem, ca si-a mai si bagat-o si in proprie poarta, si inca din foarfeca pe spate, cu vole cu tot, din cand in cand.
7. Imperfectiunea. Traian Basescu este un personaj imperfect, ca si democratia, si el stie asta. Intreaga lui evolutie, de la securitate, la flota, la cainii vagabonzi, la lacrimile crocodile si victoria la mustata impotriva lui Nastase e imperfecta. De fapt, se si prevaleaza de asta. Principalul lui joc este cel biblic: ‘Cine se simte far’ de pacate, sa dea primul cu piatra.’. Cu tupeu (si are, recunoastem, destul) se auto-prezinta ca bastardul de serviciul al democratiei imperfecte. Tot acest esafodaj il face credibil. Constantinescu nu era credibil, pentru ca, cu exceptia episodului Rona Hartner, parea perfect, rupt din povesti cu profesori academicieni de succes. Nastase era prea destept si arogant pentru ca sa nu fie dubios. Tariceanu, cu fata lui de sfinx proaspat sodomizat si dintii perfect aliniati nu starneste decat rasete infundate. Singurii imperfecti, din familii imperfecte, cu amante imperfecte, cu ciorapi mirositori si dinti de plastic, au fost Iliescu si Basescu. Imperfecti, deci credibili. Imperfecti, deci iubiti. 6-3, set.
8. Baletul ‘ Daca voi nu ma vreti, nici eu nu insist.’ Eu am mai definit asta ca si inchiderea pozitiv-negativa, sau manevra de intoarcere. Cum suntem, evident, in campanie electorala pentru prezidentiale, si asta se intampla, de la conferinte de presa tinute duminca, pana la aparitii TV, o sa mai vedem intoarceri de astea, in trei timpi, de o sa ne saturam. Insa Basescu e singurul care poate face asta in mod credibil. Restul, trebuie sa vrea sa fie presedinti: ca altfel, de ce candideaza? Singurul care poate sa-ti ofere cu o mana ceea ce are, si, in felul asta, sa te oblige, prin reciprocitate, sa-i dai votul, e Basescu. Si, luati aminte, singurul care a mai fost intr-o astfel de situatie, dar nu si-a gestionat-o cum trebuie, a fost Iliescu in ’96. Care, dealtfel e si singurul care poate sa-i dea la gioale si sa si simta, pentru ca se adreseaza aceleiasi multimi mancatoare de mici si bere prin poienile patriei. Nu acord nici un gol, ca e numai o schema, de gen alearga Gullit pe dreapta, baga Van Basten in poarta. Sa vedem.
9. Energia debordanta. Oamenii displac mincinosii, dar ii simpatizeaza pe mincinosii energici. Pur si simplu, efectul de spectacol dat de energia acestora e mai valoros decat minciuna receptionata. E efectul care se intampla la spectacolele de magie: toti stim ca mint de rup, si, cu toate astea, cu totii ne bucuram si ii iubim. (Sigur, asta nu functioneaza decat de la un nivel de calitate a performantei in sus.) Basescu a ajuns la nivelul la care, cu cat face o gogoasa mai mare, cu atat genereaza mai mare simpatie. Ceea ce altora li se pare oripilant, cum ar fi prezenta lui pleonastica pe Muntele Gaina, fanilor din sala le e simpatic. Basescu a reusit sa faca o trupa de talibani, in acelasi fel cum a reusit Rapidul, sau Steaua, si n-a reusit, niciodata Progresul, sau Sportul Studentesc. Acestia astepta miscarea urmatoare, pe care o savureaza cu nesat, in acelasi fel cum sunt sute de mii de fani tacuti ai lui Derren Brown, care il urmaresc pe youtube. Orice misto, orice altercatie, orice gafa, orice golanie, in aceste conditii, sunt acceptabile, precum centrul atacant care poate face orice gest dupa marcarea unui gol, fara sa fie amendat de arbitru. Asta nu se concretizeaza neaparat in gol, ci mai curand in ‘al 12-lea jucator’, in tribune pline de mancatori de seminte fanatici.
10. Acceptarea ideii de joc. Tot acest infantilism politic, cu urmari potential catastrofale pentru starea noastra de bine si de sanatate, e girat de ideea de joc. Basescu nu ne conduce, nu gandeste, nu munceste, nu dicteaza, nu trage sfori, nu stie, sau stie dupa cum ii convine lui sa spuna: ci se joaca. Intr-un joc cu reguli foarte fluide, dar care are, cu toate astea, toate caracteristicile unui joc: reguli, echipe, scor, si imprevizibilitate. In dragoste si in razboi (adica, in joc) totul este permis: inclusiv minciuna. Este singurul personaj politic de pe scena actuala romaneasca (scuze, alaturi de Gigi Becali) care poate sa vina sa spuna: am mintit, v-am pacalit, am glumit, mi-am batut joc de voi, am gresit, iertati-ma, nu mai fac, sau o sa mai fac atunci cand vreau eu si voi n-o sa stiti in veci. Si sa faca asta fara sa-i piarda, semnificativ, din capitalul politic. Episodul in care si-a propulsat fiica cea mica in Parlamentul European, scapand cu ocazia asta si de niste belele mediatice, si de niste nevoi de bani de buzunar, e elocvent: bazat pe minciuna transparenta, acceptat si aclamat. E ca atunci cand Maradona a dat gol cu mana, in meciul cu Anglia: toti am vazut, si toti l-am iubit, pentru ca era un joc, si el era Maradona, regele jocului. Iar cand ai voie sa dai gol cu mana, scorul poate sa fie oricare vrei tu.
Intr-un fel, e cea mai mare pacaleala pe care o traim, si una greu de inghitit de un occidental: ca vietile noastre, sensul acestora, si calitatea lor, sunt toate puse la mezat intr-o joc la sportbets.com, si inca, cu vointa noastra. Ca microbistul care pleaca sa cumpere paine, si sfarseste prin a-si pierde banii la casa de pariuri. Istoria are multe exemple de hiponotizatori sociali care au tarait mase spre dezastru. Unul dintre cele mai importante beneficii ale democratiei e ca ia puterea, si o rupe in farame atat de mici, ca nici un Napoleon, nici un Hitler, nici un Attila sau Genghis Han nu poate strange mai mult decat un pluton de fanatici. Iar unul din mecanismele democratiei e ca atunci cand cineva incearca sa puna aceste bucatele cap la cap, vin punditi si striga cat ii tin rarunchii, la intimidarea adversarului. Ceea ce, printre altele, mai fac si eu. Frumusetea fotbalului e ca nimeni nu poate fi erou de unul singur, nici infrange o echipa adversa jucand de unul singur. Si cu cat echipele sunt mai mari, cu atat pericolul unui erou care acapareaza toate aplauzele e aplanat. Si nu mai conteaza asa de mult cine a castigat, de fapt, meciul.
