Luni, dupa ce am vazut rezultatul alegerilor, mi-a venit sa plang. N-am scris un cuvant toata ziua: n-am facut nimic. De fapt, am retrait niste senzatii pe care le uitasem: cele de neputinta.
Mi-am reamintit de octombrie ’90, de prima liberalizare a preturilor facuta sub guvernul Roman, de coada pentru doua sticle de lapte de la 5 la 7:30 dimineata, in piata Matache. In perioada aceea singura lumina imi venea de la prietena de atunci, Ruxandra. (Eu nu sunt genul cu multi prieteni si cred ca n-am fost niciodata.)
Mi-am amintit de perioada cand am plecat din Procter, si ma uitam la ecranul gri al mobilului, care nu se aprindea. Nu ma suna nimeni. ‘Iesisem din sistem’. (Ba nu, ma suna mama, Cristina, Lucian si Adrian.) Mi-am amintit de primul meu contract de consultanta de 200 de dolari, cu firma de avocati Linklaters. Cum am dansat cu Cristina, de bucurie. Cum am tipat alergand prin casa. Si de primul meu training, la Topbirotica, vandut in sauna de la Marriott. Care training m-a intors din America.
(De atunci, am avut peste 130 de clienti de contract de consultanta si training, si cateva sute de training open. Am facut bani, am muncit, am avut succes – sau nu. Mai putin conteaza.)
Cei mai importanti clienti, cei de care iti amintesti, sunt cei carora le vinzi in vremuri de criza. Sunt cei care te ajuta atunci cand nimeni n-o face. Clientii din timpurile bune nu-i mai tii minte.
Spune-mi pe cine ai ajutat astazi, ca sa-ti spun cati or sa-si aduca aminte de tine. Maine, cand o sa fie bine, va fi prea tarziu.
