La sfarsitul anului 1998 am fost transferat la Egham, langa Londra, pe functie de manager de categorie (de trade marketing) pe Europa, pentru categoria de igiena orala.
In scurt timp – nu mai mult de 3 luni de zile – s-a dovedit ca era o functie inutila, cam ca a cincea tata la vaca. Nu aveam atasate rezultate de vanzare, rolul si influenta mea erau minimale, si, daca nu faceam nimic, eram ignorat, iar daca faceam ceva, era plicticos.
Din prostie, am ales sa fac ceva (mai bine, cu banii primiti, vizitam Londra si altele, ca era ceva de vazut). Am sfarsit prin a plictisi pe toata lumea. Cum eram vanzator bun si cu capacitate de a duce lucrurile la bun sfarsit second to none (asta e citat din caracterizarea facuta mie de seful de atunci), am insistat, si am inceput sa enervez. Prilej cu care mi s-a oferit sa plec in Yugoslavia, ca sef de regiune, un fel de manager general, la un distribuitor-interlop, care n-avea de gand, de nici un fel, sa asculte de indicatiile date de la centru.
Acum, cand ma uit in spate, imi dau seama cat de stupid a fost sa incerc sa fac ceva, si sa accept pozitia din Yugoslavia. Daca as fi avut mintea de acum, as fi facut ce a facut un alt coleg de-al meu, pus pe o slujba inutil-similara, la Bruxelles: s-a cerut plecat, inapoi.
Atunci cand ti se ofera o slujba (sau o functie) noua, primul lucru de care trebuie sa te intrebi nu e cu cati bani vine, ci cat de importanta e in economia generala a firmei. Un vanzator care vinde (sau trebuie sa vanda) la Key Accounts-i, si acestia inseamna 60% din business-ul firmei e al naibii de important. Unul care trebuie sa bata ulitele judetelor Mehedinti si Gorj, ca sa deschida clienti noi, care au mai multe sperante decat bani si stiinta, oricat ar fi de bun si de eficient, nu valoreaza prea mult.
Iar atunci cand sabia cade, principalul criteriu de judecata e valoarea adusa, si aia exprimata in bani. Nu nivelul si inaltimea functiei. Nu sofisticarea ta, sau necesarul de calificari ca s-o poti indeplini. (Ba, dimpotriva, cu cat sofisticarea si nivelul la care esti sunt mai sus, cu atat caderea e mai dureroasa.)
Problema generatiei mele e ca ni s-a creat, din copilarie, o dorinta vana de glorie. (Comunistii nu prea aveau ce sa ne dea sa mancam, si nici ce sa ne ofere pentru banii primiti, asa ca ne-au dotat, suplimentar, cu o sete de glorie, ale carei ramasite inca le mai vad, puternic fezandate, pe la televizor, pe la oameni de o varsta cu mine care se fac de ras vrand sa fie mai mult decat sunt.) Din glorie, dorinta de functii. Sa lucrezi sef peste birou la o mare multinationala, platit cat o femeie de serviciu in Suedia, muls de 3 ori pe zi, si dus la monta o data pe an, e o realizare.
Pardon, e un kkt. Cand tragi linie, constati ca ai mai putine proprietati, bani, stiinta, si experiente placute (aici includ turism) decat soferul sefului tau.
Eu am avut socul asta, demult. Englezii nu vroiau sa devina eroi: vroiau sa aibe o viata frumoasa. Si, culmea, si reuseau.
Eroul meu, din ce in ce mai mult, e Enrico Torini, din Milano: la 54 de ani, arata de 35, avea 3 copii, mari, (probabil si o amanta, sau mai multe), era vanzator, si-si facea treaba perfect. Manca bine, isi traia viata bine, era respectat in comunitatea din care facea parte, si, foarte important, foarte greu de dat afara. Pentru ca stia pe de rost toate farmaciile din Milano, si era ca la el acasa.
Ca sa-l fi dat afara pe Enrico Torini, trebuia, mai intai, sa-l promovezi Category Manager la Roma. Ceea ce, cred eu, i s-a propus, dar, fiind baiat destept, a refuzat, si a continuat sa-si faca treaba lui importanta.
Niciodata nu e prea tarziu sa renunti la fite si figuri, si sa-ti reiei functia ta importanta: cea de vanzator. (Macar acum, ai si ceva experienta politica.)
