Daca e vreun punct negru in CV-ul meu, acela e prima mea facultate: TCM-ul. Ani de zile (si acum, de multe ori, recunosc) mi-a fost jena sa recunosc ca am facut o facultate slabuta, si am mintit. Am incercat ulterior, sa-mi corectez hiba, absolvind o alta facultate, apoi masterat, apoi doctorat. Fundamental, din cauza ca am ales gresit, intr-o zi de vara calduroasa din 1986.
Criteriul meu de alegere a fost extraordinar de simplu: la mine in liceu (am terminat Lazar-ul din Bucuresti) era o vorba: daca nu inveti nimic, da la TCM, si intri. Si, cu dosarul in mana, am trecut, in ziua aceea, de la chimie industriala (eram olimpic la chimie) la automatica, la electrotehnica, energetica, mecanica si am sfarsit (=esuat) la TCM. Unde am intrat, din prima.
Pentru ca, daca nu intram, la vremurile acelea, trebuia sa pasc o armata de un an si patru luni. In care perioada aveai toate sansele -si asa a si fost – sa uiti toata bruma de carte din liceu.
Principalul mobil al alegerii unei stachete joase a fost frica. Acelasi mobil m-a stopat sa incerc o a doua facultate, in paralel (se putea, dupa ’90) sa aplic la o bursa, sa fur din casa lui Ceausescu in decembrie ’89 - pe unde am trecut -, sa vand din ajutoarele venite dupa revolutie, sau sa pornesc un business mai devreme.
Pentru ca, in realitate, in data de 6 februarie 1990 am stat la aceeasi coada, pe scarile unui birou de pe langa (viitorul) Senat, si mi-am luat autorizatia de business privat nr.13. (Dinu Patriciu a avut-o pe cea cu #1.) De care autorizatie am dat, intamplator, ascunsa printr-un sertar.
In filozofia mea exista o dilema:
- pe de o parte, va invat sa fiti detasati de rezultat, si nu recomand realizarea de obiective inaintea vizitei;
- pe de alta parte, recunosc ca un obiectiv inalt ajuta, enorm, sa si obtii mai mult decat mediocritate.
Recunosc ca am vrut sa ajung CEO la Procter & Gamble. Si asta m-a ajutat sa lucrez mai mult decat altii.
Recunosc ca am pornit acest blog, initial, cu dorinta de a scrie (cel putin) o carte.
Recunosc ca mare parte din realizarile primei mele tinereti s-au datorat dorintei mele de a dovedi ca nu sunt un simplu absolvent de TCM: un ratat, adica.
Ma uit la cei mai multi dintre studentii mei, cei care invata vanzari: au obiective mici, fricoase:
- Vor bani, dar n-au curajul sa iasa din lesa, sa-si porneasca un business.
- Vor o viata decenta, dar n-au curajul sa emigreze intr-o tara unde decenta e norma.
- Vor succese, dar n-au curajul sa-si piarda noptile facand un efort in plus, invatand.
- Vor vanzare, dar n-au curajul sa abordeze clientii mari din zona pe care o administreaza.
Mie nu-mi plac americanii, si nici stilul de viata american. Am fost acolo, si m-au lasat rece. Dar mi-a placut ideea visului american: oricine poate face (aproape) orice, daca isi propune, si e staruitor in ceea ce si-a propus. Si, chiar daca nu-si atinge obiectivul, ajunge, oricum, mult mai departe decat ar fi ajuns altfel.
Acum ma duc sa alerg. Petru ca alergarea, antrenamentul, e ceea ce se intampla inainte de maratoane. Care maratoane, pentru un barbat in a doua parte a vietii, destul de bolnav si evident supraponderal, sunt un obiectiv major. Da, n-o sa reusesc niciodata sa alerg sub 3 ore: ba si 4 ore mi se pare imposibil. Dar ce am reusit sa obtin in acesti ultimi ani incercand sa fac ceva ce, la prima vedere, era nebunesc si nepotrivit, forma fizica pe care o am, increderea ca pot face (aproape) orice, in pofida mostenirii genetice, e castigul care, macar partial, reuseste sa contrabalanseze decizia gresita, bazata pe frica, facultatea de kko, de acum 25 de ani.
Propuneti-va un obiectiv inalt si urmariti-l. Detasati-va de umbra lui, atunci cand sunteti in secventa de vanzare, burta-n burta cu clientul. (Daca un semidoct fara idee si mincinos ca Emil Boc a reusit sa ajunga prim ministru in tara asta, voi, sigur, puteti mai mult.)
