M-a dus un coleg la o terasa, trecand peste un pod peste Mures, in Arad. Am luat o bere si un gulas.
A venit o tanti, nici tanara, nici frumoasa, cu un teanc de lozuri, de-alea razuibile. S-a uitat in ochii mei, a ras – era evident ca vinde lozuri – dar nu mi-a cerut sa cumpar. A vorbit cu mine – sincer, nu mai stiu ce – small talk, de-ala, de carciuma. A plecat mai departe.
S-a reintors dupa vreo jumatate de ora, dupa ce mancasem deja. A vorbit iar cu mine, a glumit, s-a asezat. “Uite, mai am doar 3 lozuri, le vand si pe astea si plec.” Stiam smecheria, dar deja ma castigase: “Cat e unul?”. “3 lei.” Am luat doua, unul pentru mine, si unul pentru colegul meu. Am razuit amandoi, si n-am castigat nimic. Am ras iar.
“Cati bani castigi cu lozurile?” am intrebat-o eu. “De-abia, de-abia fac vreo 7 milioane pe luna.” N-am crezut-o. Numai la terasa aia vanduse vreo 50 de lozuri, de cand stateam eu. Si sigur avea banul ei, 1 leu pe loz.
Normal, avea si o poveste: cu copii care merg la facultate, de-astea. N-am stat s-o ascult. Femeia vindea un mini-cadru de incredere si o speranta.
Dar vindea cui trebuie, in locul potrivit, la momentul potrivit. Venea la tine cand aveai burta plina, erai fericit, si stateai oricum cu mana pe bani sa platesti. Iti cerea 3 lei dupa ce tocmai omorasesi 110, si mai datorai inca vreo 10 chelneritei, ca bacsis.
Si nu venea cu mana intinsa. Venea cu o poveste, cu un zambet, si cu o detasare de rezultat care te dezarma. “Daca vand, vand, daca nu, beau o bere pe-aici si ma duc acasa.” M-am ridicat sa plec, si mai ramasese apa in sticla de pe masa. “O luati?” “Nu.” A pus sticla la gura si a baut. Ii era sete.
Faza e ca, daca atunci mi-ar mai fi cerut 20 de lei sa-i dau, moka, fara sa-mi dea nimic la schimb, i-as fi dat. Din necunoscut imi devenise pupila.
Apropo de bajetii care se duc cu propunerea in glanda la client: sa cumpere clientul de ‘t’ mii de euro ce vand ei. Sau de cei care stau cu mana intinsa, cu taraba in fata. Bajeti, vremurile alea au trecut.
