Rezolvarea durerii, ‘gratis’

Atunci cand romanul are o durere, prima lui cautare nu e sa gaseasca un rezolvitor de probleme, ci o solutie gratis.

Asta diferentiaza radical procesul de cumparare al romanului, fata de oricine altcineva. Pasul 0 al oricarui proces de cumparare este: “Cum pot eu sa-mi rezolv problema, fara sa platesc niciun ban?”.

In psihicul colectiv, exista credinta (dupa 50 de ani de comunism, si 20 de brambureala combinata cu furturi) ca undeva, cineva, poate:

  • fie sa aiba ceea ce ai tu nevoie, din furat, sau la pret de furat;
  • fie un furnizor care, de fapt, traieste din altceva, sau a avut un business in domeniul respectiv, si a dat faliment, acum  vanzand toate mijloacele de productie si stocul ramas;
  • fie unul (ca mine) care e suficient de fraier incat sa dea marfa buna fara bani, gratis;
  • fie unul care spera ca, daca rezolva o problema fara bani, va primi altceva in schimb, intr-un viitor mai apropiat sau mai indepartat, ceva ce are el nevoie (sau, astfel, creaza o obligatie sau un efect de pompa de aer);
  • fie unul care e atat de disperat incat sa faca treaba, numai pe promisiuni (de exemplu, ca sa se simta util, si sa nu-si taie venele in baie, de plictiseala si lipsa de atentie din partea publicului).

Incidenta cererilor de acest tip: “Da-mi, ca am nevoie, si tu ai.” e atat de mare, incat a devenit deja un sistem.

Te suna o prietena cu care n-ai mai vorbit de 5 ani, sa-ti spuna ca are un laptop stricat, si daca nu stii pe cineva care poate sa-l repare. Si, sigur, intre timp a divortat, si, pentru ca oricum n-are bani nici sa-si incarce cartele de mobil, poate ii faci o vizita, sa-i vezi apartamentul castigat dupa divort. Tu ii spui ca un laptop ieftin e 4-500 de euro, si face pe mirata: “Pay, eu credeam ca ai tu pe cineva la firma, pe care il platesti oricum, si iti repara calculatoarele.”. Am, dar il platesc, si oricum, reparatia se face cu piese de schimb, care costa bani. “A, da?… eu credeam ca vrei sa ma ajuti.”. Da, si mai ce?

Vine un nenea care era prieten din copilarie cu raposatul taica-tu, si iti spune ca are un nepot la liceu, care are neaparat nevoie de meditatii la informatica, si stie ca tu esti profesor, poate poti sa-l ajuti (sigur, eu ma ocup de vanzari, dar, in capul lui, e ceva similar). Dai 5 telefoane, gasesti pe cineva care chiar se ocupa de meditatii la informatica, costa – cinstit – 50 de lei, si, cand ii spui ceritorului ca exista solutie, si costa – nu mult – 50 de lei pe sesune, face ochii mari. “Asa de mult, dom’le?… Ca eu sunt pensionar.”. Tu oi fi, dar hahalera aia care isi trage seringi in vena, si nu e in stare sa treaca clasa – nu e. Si, eventual, poate sa munceasca part-time pe undeva, sa-si castige banii astia.

De-aia, cand vinzi ceva, prima data trebuie sa spui: “Iti fac treaba, dar costa bani. Ce buget ai pentru asta?”. Si, daca il vezi ca se balbaie, sau, daca scoate cate o cacofonie mentala gen: “Pay, ma gandeam ca ma ajuti, sau gasesti pe cineva sa ma ajute.” da-l in ma-sa. Greseala cea mare e sa-l iei de client bun, si sa-ti faci de lucru cu el, trecandu-l prin procesul tau de vanzare. Pierzi si timp, si bani, si, culmea! te mai si vorbeste de rau, ca ‘ai incercat sa-l escrochezi’.

Si asta e valabil si pentru serviciile de insamantare de cunostinte in vanzari – fratilor.